Istoria Transilvaniei

Acest articol se referă la istoria regiunii româneşti Transilvania.

Antichitate

Zona ce constituie în prezent Transilvania, a fost un centru politic al Regatului Dac, ce avea să fie cucerit de Imperiul Roman în 107. După retragerea aureliană (271) din regiune, teritoriul intra-carpatic a fost invadat între secolele III şi X, de vizigoţi, huni, gepizi, avari şi slavi.

Evul Mediu

Istoria timpurie a Transilvaniei în Evul Mediu este puţin cunoscută, datorită lipsei de dovezi scrise sau arheologice.

Există două teorii diferite, dezbătute aprig de români şi unguri:

• Constinuitatea daco-romană - după retragerea romană din provincie, populaţia dacă romanizată continuă să trăiască în Transilvania, pe întreg parcursul marilor migraţii.
• Teoria migraţiei româneşti - romanii au omorât toţi dacii în războaiele din secolul II şi s-au retras cu totul la sud de Dunăre, după care românii au migrat din Balcanii vestici până în Transilvania condusă de unguri în secolul XII.

Vezi şi: Originea românilor

Triburile maghiare au intrat pentru prima dată în regiune în secolul VIII, când s-au stabilit în câmpia Panoniei. Văile din est şi sud-est au fost ocupate de secui, popor cu origine nesigură, consideraţi a fi înrudit cu cel ungur.

În secolele XII şi XIII, regiunile din sud şi nord-est au fost ocupate de coloniştii germani colonists numiţi saşi, care au propus securizarea graniţelor. Siebenbürgen, numele german al Transilvaniei, derivă din cele şapte oraşe fortificate importante fondate în Ardeal de saşi. Influenţa germană a devenit mai marcantă când, la începutul secolului XIII, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a chemat pe cavalerii teutoni pentru a proteja Transilvania de cumani, şi mai târziu (1241) de invadatorii mongoli.

Administraţia Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune. Societatea era împărţită în trei "naţiuni" privilegiate, maghiarii, secuii şi saşii. Aceste naţiuni, totuşi, îşi aveau corespondentul mai degrabă în domeniul social, decât în împărţirea strict etnică. Deşi clasa neprivilegiată a sclavilor era formată majoritar din români, conţinea şi câţiva saşi, secui sau maghiari. Puţini au reuşit să ajungă la rangul de nobili, printre care se numără şi Iancu de Hunedoara (Janos Hunyadi în maghiară), căpitan al Ungariei şi erou în războaile turceşti, care era de descendeţă română. După înăbuşirea în 1437 a unei revolte ţărăneşti ("Revolta de la Bobâlna") cele trei "naţiuni" şi-au înnoit uniunea; rebelii au fost reprimaţi cu cruzime, iar sclavia a devenit mai fermă ca niciodată. Fiul lui Hunedoara, transilvăneanul Matei Corvin a devenit unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.

După ce principala armată ungară şi regele Ludovic al II-lea au fost învinşi în Bătălia de la Mohács (1526), Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei, a profitat de puterea sa militară şi s-a proclamat cap al partidului naţionalist ungar, opunându-se succesiunii lui Ferdinand de Austria (mai târziu Împăratul Ferdinand I) la tronul ungar. Ioan I a fost ales rege al Ungariei, în timp ce un alt partid îl recunoştea pe Ferdinand. În lupta pentru putere, Zapolya s-a bucurat de sprijinul sultanului Suliman I, care după moartea lui Zapolya (1540) a invadat Ungaria centrală cu pretextul oferiri unei protecţii fiului fostului rege, Ioan al II-lea. Ungaria era în acel moment împărţită în trei secţiuni: Ungaria de vest, sub autoritate austriacă, Ungaria centrală, sub autoritate turcească şi semi-independenta Transilvanie, în care influenţele austriece şi turceşti s-au luptat preţ de aproape două secole pentru supremaţie.

Magnaţii unguri din Transilvania au recurs la o politică de duplicitate pentru a păstra independenţa. Familia Báthory, care a venit la putere după moartea lui Ioan al II-lea (1571), a condus Transilvania sub suzeranitate turcă şi austriacă (până în 1602), însă domnia sa a fost întreruptă de incursiunea prinţul român Mihai Viteazul al Ţării Româneşti şi de intervenţia militară austriacă. După marea victorie împotriva turcilor de la Călugăreni din 1595, Mihai a câştigat controlul asupra Transilvaniei în 1599, prin lupta de la Şelimbăr, în care a învins armata lui Báthory. În mai 1600, el a cucerit Moldova, unind pentru prima dată cele trei principate române. Totuşi unirea română nu a durat prea mult, fiindcă Mihai Viteazul a fost asasinat la 9 august 1601.

În 1604, Ştefan Bocskay a condus o revoltă împotriva autorităţii austriece, fiind recunoscut în 1606 de împărat ca prinţ al Transilvaniei. Domnia succesorilor săi, în special cea a lui Gabriel Bethlen şi cea a lui George I Rákóczy a adus epoca de aur în Transilvania. Principatul a devenit centrul culturii ungare şi a umanismului, principalul bastion al Protestantismului în Europa de Est şi singura ţară europeană, în care romano-catolicii, calviniştii, luteranii şi unitarienii trăiau în toleranţă totală. Totuşi, românilor ortodocşi le erau suprimate drepturile.

După înfrângerea turcilor în apropiere de Viena (1683), Transilvania s-a luptat zadarnic cu influenţa austriacă în creştere, iar alianţele cu Turcia în timpul domniei lui Emeric Thököly şi cu Franţa în timpul lui Francis II Rákóczy s-au dovedit a fi fatale pentru independenţa sa. În 1711, controlul asutriac a fost stabilit definitv asupra Ungariei şi Transilvaniei, iar prinţii transilvăneni au fost înlocuiţi de guvernatori austrieci. Proclamarea Transilvaniei ca mare principat(1765) a fost mai mult o formalitate. Presiunea autorităţiilor birocratice austriece au erodat gradual independenţa tradiţională a Transilvaniei. În 1791, românii au elaborat o petiţie pentru Leopold al II al Austriei pentru recunoaşterea celei de a patra "naţiuni" şi a egalităţii sale relogioase, dar dieta transilvăneană a respins cererile lor, conferindu-le românilor vechea situaţie.

Epoca modernă

In 1848 the Magyars proclaimed the union of Transylvania with Hungary, promising the Romanians abolition of serfdom in return for their support against Austria. The Romanians and the Saxons rejected the offer and instead rose against the Magyar national state. In the fighting that followed (1849) between the Hungarians and the Austro-Russian forces (supported by the Romanians and the Saxons), the Hungarian republic of Louis Kossuth was suppressed. The ensuing period of Austrian military government (1849-1860) was disastrous for the Magyars but greatly benefited the Romanian peasants, who were given land and otherwise favored by the Austrian authorities. However, in the compromise (Ausgleich) of 1867, which established the Austro-Hungarian Monarchy, Transylvania became reunited with Hungary.

In 1918 Transylvania joins Romania, which reunites for the first time in what Romanians consider its natural borders. On the 1 December, 1918, the Romanians of Transylvania assembled in Alba Iulia proclaimed the "unification of all Romanians from Transylvania, the Banat, Crişana and Maramureş with Romania for all ages to come". Romanian forces in Transylvania drove into Hungary in 1919, after the communist forces there gained ground under Bela Kun. The unification of all the lands inhabited by Romanians was mentioned in the Versailles peace treaties after the First World War (1919-1920), and sanctioned by the crowning of King Ferdinand I of Romania and Queen Maria of Romania at Alba Iulia in the year 1922. See also: List of Transylvanian rulers