 Revolta de la Hotin a reprezentat un complex de evenimente cu caracter militar, politic și social, care au avut loc la mai puțin de un an de la realizarea Unirii Basarabiei cu România în perioada 7/20 ianuarie – 19 ianuarie/1 februarie 1919, în arealul județului interbelic Hotin și în partea de nord a județului interbelic Soroca. Evenimentele militare au fost inițiate de incursiunea unor structuri ale armatei sovietice și ale rușilor albi peste Nistru, care au cooperat cu structuri paramilitare și militare de pe plan local și au fost continuate de reacția militară a Armatei Române, desemnată să apere teritoriul inclus Regatului României odată cu Marea Unire din anul 1918. Evenimentele cu caracter politic s-au aflat în relație cu sprijinul pe care unii factori politici și militari, externi statali reprezentați de Rusia bolșevică și Republica Populară Ucraineană și non-statali reprezentați în principal de Mișcarea Albă și de Comitetul pentru Salvarea Basarabiei, l-au acordat pentru a încuraja etnicii ucraineni din nordul Basarabiei – minoritari etnic și politic – să-și valorifice posibilitatea de autodeterminare și de alipire a teritoriului populat de aceștia, la statul ucrainean. Sub raport social, evenimentele au avut loc într-un context caracterizat de opoziția unor segmente ale populației la schimbările cu caracter economic, instituțional și social ce s-au manifestat sau care urmau să apară în contextul includerii teritoriului basarabean în Regatul României.
Evenimentele s-a desfășurat într-un ținut unde populația era majoritar formată din ucraineni (ruteni), masa compactă a acestora fiind continuată de masa ucraineană din Podolia de dincolo de Nistru. Ucrainenii nu s-au regăsit într-un mod convenabil în viitorul Regatului României și au văzut în statul ucrainean (geografic limitrof și aflat în acele vremuri în curs de constituire), o soluție în ceea ce privește autodeterminarea ce fusese garantată de bolșevici prin Declarația drepturilor popoarelor din Rusia.
Evenimentele au debutat printr-o incursiune a trupelor bolșevice de dincolo de Nistru la Ataki (Otaci), urmată de un atac al acestora pe toată linia Nistrului până la Hotin. În decursul câtorva zile, zona a devenit teatru de război. Pe de-o parte se aflau trupele atacatoare venite de dincolo de Nistru, trupe la care s-au asociat elemente și grupuri locale înarmate, iar pe de altă parte au fost implicate trupele Armatei Române, care la un moment dat s-au retras spre interiorul regiunii, fie împinse de atacatori, fie ca efect al unor decizii tactice eronate. În această perioadă, puterea a fost asumată în zonă de o structură politică intitulată Directoratul de la Hotin, sub conducerea căreia s-au poziționat și grupările locale înarmate de rebeli. Trupele române aflate în Basarabia nordică și centrală au trebuit, în consecință, să facă față nu numai unei revolte sociale, ci și unei reale rezistențe armate. Bine instruite și dotate cu armament modern, aceste trupe au recâștigat teritoriul pierdut și până la urmă au înăbușit ferm tentativa de răsturnare a ordinii existente.
Pe lângă distrugerea unor localități în timpul luptelor, au avut loc și represalii din partea unităților militare românești împotriva populației civile combatante, surse ucrainene sau sovietice creditând însă și acțiuni împotriva populației necombatante. Din totalul pierderilor umane, ucrainenilor le-au fost repartizați de către sursele românești circa 300-400 de morți din rândul atacatorilor, iar de către propriile surse circa 15.000 de morți (militari și civili). Această cifră a fost însă corectată în anul 2008 de către istoricul militar rus Michail Meltyukhov, care a susținut versiunea unui număr de „15.000 de oameni care au suferit într-o măsură sau alta”, număr total din care „mai mult de 5.000” ar fi fost uciși. Efectele luptelor s-au văzut și prin creșterea numărului de refugiați ucraineni aflați pe malul stâng al Nistrului.
Luptele de la Ataki (Otaci) și Hotin au relevat carențe atât în organizarea forțelor militare române, cât și în ceea ce privește cooperarea între structurile militare aflate în zona de conflict. De asemenea, turnura pe care au luat-o evenimentele a produs dificultăți României la Conferința de Pace de la Paris din 1919 în problema Basarabiei. Cu toate acestea, lichidarea atacului a servit, pe lângă normalizarea vieții populației locale, la consolidarea controlului asupra unor puncte strategice importante din estul Bucovinei și din Galiția Orientală, astfel că mai târziu în același an, Armata Română a fost capabilă să împiedice joncțiunea trupelor Republicii Sovietice Ungare cu cele ale Rusiei Sovietice.
Astăzi, istoricii ucraineni consideră evenimentele drept o parte a propriei istorii. Istoriografia sovietică sau cea moldovenistă s-a străduit să justifice agresiunea din ianuarie 1919, prezentând-o ca pe o răscoală a populației împotriva opresiunii autorităților românești. Denaturând faptele pe care le-au caracterizat drept „pagini glorioase de luptă eroică a Basarabiei muncitoare”, acestea au căutat să identifice „argumente incontestabile” în ceea ce privește instaurarea unui regim ilegal „de ocupație” de către statul român. De asemenea, preocupați să promoveze informații false privind implicarea numeroasă a populației și a numărului de victime sau refugiați, istoricii sovietici au ratat furnizarea unor explicații credibile care să clarifice cum o astfel de rebeliune postulată ca fiind masivă, ar fi putut fi în mod real înfrântă.
|
