|
Criza economică din 1899-1901 a reprezentat prima criză economică majoră prin care a trecut statul român după cucerirea independenței în 1877. Cauzele ei au fost unele de profunzime, care țineau de structura economiei românești, una aproape exclusiv dependentă de agricultură. Ea a fost totodată și o „criză de creștere”, venind după două decenii de dezvoltare economică continuă, dar nesustenabilă pe termen lung, care a fost bazată pe executarea de mari lucrări publice de infrastructură finanțate cu împrumuturi externe. Criza a avut doi factori declanșatori imediați: unul de natură internă – compromiterea producției agricole a anului 1899 în urma unei secete prelungite de peste 10 luni – și unul extern – diminuarea posibilităților de atragere de fonduri de pe piețele externe, ca urmare a evoluțiilor de pe piața mondială, respectiv declanșarea Războiului Burilor în Africa și a Răscoalei Boxerilor în China.
Criza a avut ca efecte: scăderea producției agricole cu 65%, diminuarea cu 48% a veniturilor din importuri, un deficit bugetar fără precedent de 35 de milioane de lei, creșterea nivelului dobânzilor și încetarea creditării, falimente, reduceri semnificative ale aparatului bugetar și cheltuielilor bugetare, etc. Pentru contracararea efectelor crizei guvernul a apelat la un împrumut extern de 175 milioane de lei, în condiții nu foarte avantajoase. Tot la un împrumut extern a fost nevoită să apeleze și Casa de Depuneri și Consemnațiuni, pentru a evita încetarea de plăți.
Cu toate acestea, politicile financiar-bugetare ale celor două guverne conservatoare care s-au aflat la conducerea țării în această perioadă, conduse de Gheorghe Grigore Cantacuzino și Petre Carp, nu au reușit să redreseze situația, regele Carol I decizând în iulie 1901 să cheme la guvernare Partidul Național Liberal. Aceasta a aplicat un program de austeritate severă, bazat pe reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, care a permis reechilibrarea bugetului. Acest plan a avut totuși o consecință negativă importantă, reprezentată de sistarea practică a cheltuielilor pentru apărare, care a avut ulterior ca efect lipsa de dotare cu armament, muniție și tehnică de luptă a Armatei României la izbucnirea Primului Război Mondial.
Criza a avut și urmări pozitive, conducând la adoptarea unor măsuri destinate unei mai bune funcționări a aparatului de stat și instituțiilor financiar-bancare, fapt care a permis contracararea efectelor situațiilor ulterioare de criză economică cu care s-a confruntat statul român, precum și intrarea țării într-un ciclu de dezvoltare accelerată care a făcut ca, în numai un deceniu, Regatul României să atingă nivelul maxim al dezvoltării sale economice, în anul 1912.
|
