Soare

Soarele este steaua cea mai apropiată de Pământ. Acesta este motivul pentru care astronomii au studiat-o mai mult decât pe celelalte. Astfel, ei pot cunoaşte compoziţia si modul în care acţionează asupra planetei noastre.

Datorită faptului că se afla atat de aproape, aceasta este steaua cea mai bine cunoscută. Astronomii disting chiar detaliile de la suprafaţa sa (cele mai mici au o întindere de 150 km). În comparaţie cu Pământul, Soarele este gigantic. Volumul sau ar putea cuprinde 1 300 000 de planete ca a noastră, iar de-a lungul diametrului sau s-ar putea alinia 109. Soarele este o imensă sferă de gaz foarte cald, a carui masa o depaşeşte de 300 000 de ori pe cea a Pământului. La suprafaţa ponderabilitatea este de aproximativ 28 de ori mai puternică decat cea de pe Pământ. Totuşi Soarele nu este decât o stea foarte obişnuită. Pentru astronomi este o adevarata sansa sa poata studia o stea atat de banala: tot ceea ce afla prin studierea Soarelui ii ajuta sa inteleaga mai bine celelalte stele.

Lumina orbitoare a Soarelui provine de la un invelis de grosime mai mica de 300 km, fotosfera. Aceasta este cea care da impresia ca Soarele are o margine bine delimitata. Temperatura sa este de aproximativ 6000 grade Celsius. Vazuta prin telescop, ea se prezinta sub ca o retea de celule mici, stralucitoare sau granule aflate intr-o permanenta agitatie. Fiecare granula este o bula de gaz de marimea unei tari ca Franta. Ea apare, se transforma si dispare in aproximativ zece minute. Pe alocuri, suprafata Soarelui prezinta niste pete intunecate numite pete solare, care au fost foarte studiate dupa inventarea lunetei si a telescopului. Urmarindu-le zi de zi, observam ca ele nu raman in acelasi loc. Aceasta deplasare dovedeste ca Soarele se invarteste in jurul propriei sale axe.

Petele solare au un aspect intunecat pentru ca ele sunt mai putin calde decat regiunile din jur. Ele sunt adeseori asociate in perechi care se comporta ca polii unui enorm magnet. Pot ramene vizibile timp de mai multe saptamani. Numarul petelor care pot fi observate pe Soare variaza dupa un ciclu de 11 ani. In timpul unei eclipse totale, cand discul orbitor al Soarelui dispare in spatele Lunii, remarcam in jur o bordura subtire, de un rosu aprins, cromosfera, iar dincolo de aceasta, un halo argintat, mai mult sau mai putin neregulat, coroana. Cromosfera si coroana sunt invelisurile exterioare ale Soarelui. Ele formeaza atmosfera solara. In mod obisnuit, nu le vedem pentru ca sunt mult mai putin luminoase decat fotosfera. Cromosfera se ridica pana la 5 000 km de suprafata Soarelui. Ea este acoperita de mici jeturi de gaz foarte cald, spiculii. Temperatura sa creste o data cu altitudinea: in varf, ea atinge 20 000 grade Celsius. Coroana, care imbraca atmosfera, se dilueaza treptat in spatiu si nu are o limita exterioara bine definita. Ea este foarte rarefiata, dar extrem de calda: temperatura sa depaseste 1 milion de grade. Cu ajutorul instrumentelor speciale din timp in timp se observa ca anumite regiuni ale cromosferei devin deodata foarte stralucitoare: acestea sunt eruptiile solare. In urma acestora, jeturi imense de gaz, protuberantele, se ridica in atmosfera si coroana. Cand apar proiectate pe Soare, protuberantele au aspectul unor filamente intunecate. In permanenta un flux de particule foarte rapide paraseste Soarele prin coroana. Acestea sunt vanturile solare. Desigur, interiorul Soarelui nu poate fi vazut, dar studierea suprafetei si a straturilor sale exterioare ofera astronomilor informatii despre structura sa interna. Ea contine toate elementele simple identificate pe Pamant, dar 98% din masa sa este formata din hidrogen si heliu (73% hidrogen si 25% heliu). Spre centrul Soarelui este din ce in ce mai cald, iar materia este din ce in ce mai comprimata. Chiar in centru, temperatura ajunge la 15 milioane, iar presiunea este de 100 de milioane de ori mai mare decat cea din centrul Pamantului. In acest cuptor, atomii de hidrogen se aglomereaza cate patru si se transforma in atomi de heliu. In urma acestei reactii, se degaja caldura si lumina. Acest lucru permite Soarelui sa straluceasca. In fiecare minut 400 de milioane de tone de hidrogen se transforma in heliu in centrul Soarelui. Zona unde se produc aceste reactii nucleare nu reprezinta decat un sfert din raza Soarelui, dar ea cuprinde jumatate din masa acestuia. Lumina emisa in aceasta zona centrala a Soarelui nu ajunge la suprafata decat dupa doua milioane de ani.