Istoria Transilvaniei

Acest articol se referă la istoria regiunii româneşti Transilvania.

Antichitate

Zona ce constituie în prezent Transilvania, a fost un centru politic al Regatului Dac, ce avea să fie cucerit de Imperiul Roman în 107. După retragerea aureliană (271) din regiune, teritoriul intra-carpatic a fost invadat între secolele III şi X, de vizigoţi, huni, gepizi, avari şi slavi.

Evul Mediu

Istoria timpurie a Transilvaniei în Evul Mediu este puţin cunoscută, datorită lipsei de dovezi scrise sau arheologice.

Există două teorii diferite, dezbătute aprig de români şi unguri:

• Constinuitatea daco-romană - după retragerea romană din provincie, populaţia dacă romanizată continuă să trăiască în Transilvania, pe întreg parcursul marilor migraţii.
• Teoria migraţiei româneşti - romanii au omorât toţi dacii în războaiele din secolul II şi s-au retras cu totul la sud de Dunăre, după care românii au migrat din Balcanii vestici până în Transilvania condusă de unguri în secolul XII.

Vezi şi: Originea românilor

Triburile maghiare au intrat pentru prima dată în regiune în secolul VIII, când s-au stabilit în câmpia Panoniei. Văile din est şi sud-est au fost ocupate de secui, popor cu origine nesigură, consideraţi a fi înrudit cu cel ungur.

În secolele XII şi XIII, regiunile din sud şi nord-est au fost ocupate de coloniştii germani colonists numiţi saşi, care au propus securizarea graniţelor. Siebenbürgen, numele german al Transilvaniei, derivă din cele şapte oraşe fortificate importante fondate în Ardeal de saşi. Influenţa germană a devenit mai marcantă când, la începutul secolului XIII, regele Andrei al II-lea al Ungariei i-a chemat pe cavalerii teutoni pentru a proteja Transilvania de cumani, şi mai târziu (1241) de invadatorii mongoli.

Administraţia Transilvaniei se afla în mâinile unui guvernator regal, sau voievod, care controla la mijlocul secolului XIII întreaga regiune. Societatea era împărţită în trei "naţiuni" privilegiate, maghiarii, secuii şi saşii. Aceste naţiuni, totuşi, îşi aveau corespondentul mai degrabă în domeniul social, decât în împărţirea strict etnică. Deşi clasa neprivilegiată a sclavilor era formată majoritar din români, conţinea şi câţiva saşi, secui sau maghiari. Puţini au reuşit să ajungă la rangul de nobili, printre care se numără şi Iancu de Hunedoara (Janos Hunyadi în maghiară), căpitan al Ungariei şi erou în războaile turceşti, care era de descendeţă română. După înăbuşirea în 1437 a unei revolte ţărăneşti ("Revolta de la Bobâlna") cele trei "naţiuni" şi-au înnoit uniunea; rebelii au fost reprimaţi cu cruzime, iar sclavia a devenit mai fermă ca niciodată. Fiul lui Hunedoara, transilvăneanul Matei Corvin a devenit unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.

După ce principala armată ungară şi regele Ludovic al II-lea au fost învinşi în Bătălia de la Mohács (1526), Ioan Zapolya, voievod al Transilvaniei, a profitat de puterea sa militară şi s-a proclamat cap al partidului naţionalist ungar, opunându-se succesiunii lui Ferdinand de Austria (mai târziu Împăratul Ferdinand I) la tronul ungar. Ioan I a fost ales rege al Ungariei, în timp ce un alt partid îl recunoştea pe Ferdinand. În lupta pentru putere, Zapolya s-a bucurat de sprijinul sultanului Suliman I, care după moartea lui Zapolya (1540) a invadat Ungaria centrală cu pretextul oferiri unei protecţii fiului fostului rege, Ioan al II-lea. Ungaria era în acel moment împărţită în trei secţiuni: Ungaria de vest, sub autoritate austriacă, Ungaria centrală, sub autoritate turcească şi semi-independenta Transilvanie, în care influenţele austriece şi turceşti s-au luptat preţ de aproape două secole pentru supremaţie.

Magnaţii unguri din Transilvania au recurs la o politică de duplicitate pentru a păstra independenţa. Familia Báthory, care a venit la putere după moartea lui Ioan al II-lea (1571), a condus Transilvania sub suzeranitate turcă şi austriacă (până în 1602), însă domnia sa a fost întreruptă de incursiunea prinţul român Mihai Viteazul al Ţării Româneşti şi de intervenţia militară austriacă. După marea victorie împotriva turcilor de la Călugăreni din 1595, Mihai a câştigat controlul asupra Transilvaniei în 1599, prin lupta de la Şelimbăr, în care a învins armata lui Báthory. În mai 1600, el a cucerit Moldova, unind pentru prima dată cele trei principate române. Totuşi unirea română nu a durat prea mult, fiindcă Mihai Viteazul a fost asasinat la 9 august 1601.

În 1604, Ştefan Bocskay a condus o revoltă împotriva autorităţii austriece, fiind recunoscut în 1606 de împărat ca prinţ al Transilvaniei. Domnia succesorilor săi, în special cea a lui Gabriel Bethlen şi cea a lui George I Rákóczy a adus epoca de aur în Transilvania. Principatul a devenit centrul culturii ungare şi a umanismului, principalul bastion al Protestantismului în Europa de Est şi singura ţară europeană, în care romano-catolicii, calviniştii, luteranii şi unitarienii trăiau în toleranţă totală. Totuşi, românilor ortodocşi le erau suprimate drepturile.

După înfrângerea turcilor în apropiere de Viena (1683), Transilvania s-a luptat zadarnic cu influenţa austriacă în creştere, iar alianţele cu Turcia în timpul domniei lui Emeric Thököly şi cu Franţa în timpul lui Francis II Rákóczy s-au dovedit a fi fatale pentru independenţa sa. În 1711, controlul austriac a fost stabilit definitv asupra Ungariei şi Transilvaniei, iar prinţii transilvăneni au fost înlocuiţi de guvernatorii austrieci. Proclamarea Transilvaniei ca mare principat (1765) a fost mai mult o formalitate. Presiunea autorităţiilor birocratice austriece a erodat gradual independenţa tradiţională a Transilvaniei. În 1791, românii au elaborat o petiţie pentru Leopold al II al Austriei în scopul recunoaşterii celei de a patra "naţiuni" şi a egalităţii sale relogioase, dar dieta transilvăneană a respins petiţia lor, conferindu-le românilor vechea stare.

Epoca modernă

În 1848 ungurii au proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, promiţând românilor abolirea sclaviei în schimbul sprijinului lor împotriva Austriei. Românii şi saşii au respins oferta şi în schimb s-au ridicat împotriva statului naţional maghiar. În luptele ce au urmat în 1849 între unguri şi forţele austro-ruse (sprijinite de români şi saşi), republica ungară a lui Lajos Kossuth a fost reprimată. Perioada imediat următoare de guvernare militară asutriacă (1849-1860) a fost dezastroasă pentru unguri, dar benefică pentru ţăranii români, care au primit pământuri şi au fost favorizaţi de autorităţile austriece. Totuşi, în compromisul (Ausgleich) din 1867, care stabilea Monarhia asutro-ungară, Transilvania s-a reunit cu Ungaria.

În 1918 are loc unirea Transilvaniei cu România, urmând să se formeze România Mare. Pe 1 decembrie 1918, românii din Transilvania adunaţi la Alba Iulia proclamă "unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş cu România pentru totdeauna". Forţele române din Transilvania intră în Ungaria, după ce comuniştii maghiari câştigă putere sub conducerea lui Bela Kun. Unificarea tuturor teritoriilor locuite de români este pentru prima dată menţionată în tratatele de pace de la Versailles (1919-1920), şi susţinută de încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria la Alba Iulia în 1922.

Vezi şi: Listă de domnitori transilvăneni