Limba română

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Aria lingvistică a dialectelor româneşti
Relief, cartografic exact, cu săgeţile roşii indicând limitele ariei lingvistice româneşti. Cercul arată porta hunica de la extremitatea apuseană a Carpaţilor, singurul loc prin care se poate intra călare în bazinul panonic al Dunării.
Versiunea de arhivare, mai mare, mai limpede, dar la fel de exactă.

Cum se numeşte limba română într-alte câteva limbi indo-europene

Câteva exemple:

Cum se mai numeşte limba română în esperanto

Prezentare

Graiurile limbii române:
Româna standard
    Graiul ardelenesc
    Graiul bănățean
    Graiul bucovinean
    Graiul crișean
    Graiul moldovenesc
    Graiul maramureșean
    Graiul muntenesc
    Graiul oltenesc
Româna din Rep. Moldova
Româna din Timoc
Româna din Ucraina
Româna din Voivodina

Date generale

Printre limbile indo-europene (cele învăţate nativ de mai mult de jumătate din populaţia planetei), Româna face parte din grupul italic, subgrupul estic al limbilor romanice. Ea este vorbită în toată lumea de aproximativ 27 de milioane de persoane. Dintre acestea, 21 de milioane se află în România (unde româna este limbă oficială şi, conform datelor din 2002, limbă maternă pentru mai bine de 90% din populaţie).

Nu este exclus ca numele însuşi al ţării să semnifice etimologic aria lingvistică a Românei, mai degrabă decât Romania, denumirea administrativă tardivă a Imperiului Roman de Răsărit, apoi a Imperiului Bizantin.

Distribuţie geografică

Articol principal: Distribuţia geografică a limbii române

În afară de România, limba română se mai vorbeşte în:

Deşi răspândirea limbii române este mare, înţelegerea ei rămâne posibilă.

Dialecte

Româna are patru dialecte principale - daco-română (în general referită ca română ), istro-română, megleno-română şi macedo-română. Astăzi este acceptată mai pretutindeni ideea că limba română a apărut simultan atât la nord cât şi la sud de cursul inferior al Dunării. Toate cele patru dialecte româneşti continuă limba romanică populară vorbită atât la nord cât şi la sud de Dunăre, cu mult înaintea apariţiei triburilor migratoare slave la Dunărea de Jos.

Daco-româna se vorbeşte cu precădere în nord, deoarece acolo existau centrele regatului liber dacic, apoi provinciile romane Dacia felix, de la Superior, şi Inferior la Porolissensis, Malvensis şi Apulensis.

Celelalte trei dialecte principale (cunoscute de asemenea sub numele comun de Armână) se vorbesc cu precădere în sud, mai ales în Moesia, Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea, Scythia minor, Dardania, Macedonia şi Tracia, de-o parte şi de alta a Via-ei Egnatia. Originea istro-românei (vorbită pe un teritoriu aflat mai aproape de Italia decât de România) nu este înţeleasă în termenii clasici ai latinităţii post-romane şi continuă să provoace teoreticienii lingvisticii comparate indo-europene.

Istorie

Istoria limbii române este la fel de controversată ca şi cea a poporului român, din două motive principale: lipsa de date arheologice incontestabile şi interesele politice. Din aceste cauze există mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea derivând variante de istorie a poporului român.

Este interesant de observat că pentru a impune o variantă sau alta de istorie a poporului, se porneşte în mare măsură de la istoria limbii acestuia. Astfel se poate spune că istoria limbii române este chiar mai disputată şi controversată decât cea a acestui popor, deoarece o concluzie definitivă în acest sens ar duce automat la o concluzie definitivă şi în cealaltă privinţă.

Romanizarea

Varianta oficială a istoriei limbii române, cea mai răspândită între istoricii contemporani este aceea derivată din teoria romanizării Daciei. Conform acestei variante, Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de colonişti veniţi din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%).

Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia remarcabilă a apărării dacice, care a aruncat în luptă aproape toată populaţia de sex masculin a provinciei, lăsând astfel în urma războaielor o populaţie decimată. S-a ajuns astfel la o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripţiile rămase (au fost studiate aproximativ 4.000 de inscripţii, dintre care numai 2% conţineau nume de geto-daci, faţă de aproximativ 30% ca reprezentare a populaţiei autohtone în alte provincii romanizate).

În urma acestei colonizări neobişnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală dacă a provinciei ar fi dispărut, mai puţin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.

Continuitatea

Varianta oficială a istoriei limbii române este contestată de către varianta continuităţii geto-dacice în regiune. Această variantă a continuităţii se împarte la rândul ei în mai multe sub-variante, unele mai îndrăzneţe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanţele şi improbabilităţile din teoria romanizării complete a Daciei.

Astfel, limba română ar continua în aceeaşi arie lingvistică limba dacă, din grupul tracic, despre care există date puţine şi intens controversate. După încheierea cuceririi romane a Daciei, în 106, şi până la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre din 275, populaţia locală dacică este desigur romanizată. Cu toate acestea, s-a argumentat că 169 de ani nu au fost un interval de timp suficient pentru schimbarea completă într-un teritoriu relativ întins a caracterului lingvistic local. Mai mult, consideraţii socio-lingvistice asupra proporţiei militarilor şi administratorilor romani la nord de Dunăre contestă unui număr foarte redus de vorbitori ai limbii latine culte posibilitatea de a se impune vorbitorilor limbii latine populare astfel ca rezultatul net, în tot bazinul Dunării de Jos, să fie o limbă proto-română, comună tuturor dialectelor române.

Astfel apare ipoteza ca existenţa unei îndelungate latinităţi pre-romane în Dacia să explice caracterul latin atât de manifest al limbii române. Un argument comparativ adus deseori în discuţie este caracterul evident mult mai latin al românei decât acela al limbilor vechi din insulele britanice, care au fost ocupate militar şi romanizate timp de aproape cinci secole.

Există chiar şi o teorie alternativă a originilor limbii române mai vechi decât Imperiul roman însuşi. Această soluţie este bazată pe observaţiile originale ale umanistului Buonaventura Vulcanius, bibliotecarului Simon Pelloutier, sau istoricului Barthold Georg Niebuhr. Bogat ilustrată de enciclopedistul Haşdeu, teoria, cunoscută drept pelasgică, a fost dezvoltată mai ales în monumentalul proiect Etymologicum Magnum Romaniae, dar şi de istoricul Nicolae Densuşianu în vasta, mult controversata Dacie Preistorică.

Unitatea lingvistică românească este însă oprită în secolul XI odată cu scăderea influenţei imperiale bizantine şi creşterea rolului slavonei liturgice.

O caracteristică esenţială a limbii române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de Dunăre, unde daco-româna se confundă cu româna, vorbirea din Muntenia, Moldova, Banat, Maramureş şi întreaga Transilvanie este aproape identică, existând şi relativ puţine regionalisme. Un filolog de reputaţia lui A. Philippide insistă chiar asupra unicităţii limbii române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant de menţionat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel de stabile şi "mereu vii" ca româna, de exemplu euskara limba bască au în zilele noastre, pentru circa 800.000 vorbitori declaraţi, pe un teritoriu mai mic decât o sutime din aria lingvistică românească, cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice artificial prin normare euskara batua). Suntem în concluzie cu limba noastră în faţa unei stări de fapt pe care Alf Lombard a numit-o "fără precedent". Maturitatea şi armonia limbii române poate fi pusă în legătură cu succesul fenomenal al "patriei comune" din care s-au râspândit, în neoliticul îndepărtat, toate limbile indo-europene, dintre care foarte aproape de trunchi, mai aproape ca latina, se află limba dacilor.

Nenumăratele poarele migratoare germanice, (turcice, slavice, sau fino-ugrice) care au parcurs aria lingvistică românească, au contribuit la rândul lor, intervenind fiecare punctual, în evoluţia limbii române, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lăsând însă structura gramaticală "latină" sau pre-latină aproape neatinsă.

Faptul că dialectele române din sudul Dunării nu au suferit influenţa lexicală slavă cu aceeaşi intensitate ca daco-româna este pus de obicei în legătură atât cu bilingvismul cât şi cu istoria complexă a ţaratelor româno-bulgare.

Alfabete

Limba română a fost notată în lunga sa istorie cu răbojuri sau vechi "rune" europene, alfabete latine, greceşti, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziţie, apoi iarăşi latine - cu adausul a cinci caractere sau glife româneşti, (anume î, ş, ă, ţ şi â).

Primele atestări istorice cunoscute

Doi cronicari bizantini, Theophanes Confessor din secolul VI şi Teophilactus din Symocatta secolul VII amintesc faimosul episod al expediţiiei militare contra avarilor, din 587, cunoscut sub numele de (re)torna, (torna,) fratre. Există numeroase ediţii şi comentarii ale acestor pasaje care spulberă mitul lipsei de documente istorice ale limbii române vechi. Poate cea mai remarcabilă trimitere va rămâne Patrologiae cursus completus. Series graeca, vol. 116, col. 109, 531, 1361 editat de JP Migne.

Româna liturgică

Cuvintele importante ale liturghiei ortodoxe româneşti (Cred, Mărturisesc, Crezul, Domn, Biserică, Rugăciune) sunt unice pentru română, între limbile romanice. Ele sunt şi caracteristice limbii române populare. Aceasta se datorează originii, vechimii, organicităţii, tradiţionalismului, şi caracterului apostolic al creştinismului românesc.

Crezul primelor sinoade ecumenice, cel din 325 de la Niceea, şi cel din 381 de la Constantinopol este rostit până azi neschimbat, sută la sută, prin cuvinte cu etimologii latine. Conform studiilor profesorului Petru Zugun, primii creştini ai Europei sunt aromâni, faimoşii Filipeni din Caesarea Philippi, lângă Săruna, Salona sau Salonicul tesalic - azi Thessaloniki, lângă Sfântul Munte. Chiar acolo, la schitul Castamonitu, se păstrează prima atestatare documentară a etniconului "vlahi", ceea ce consfinţea la Athos, nu numai în cancelariile imperiale, realitatea demografică a romanităţii orientale. Atât istoria politică, ecleziastică, militară, cât şi realitatea populară, sau cultura orală, converg în a explica acest fapt "tainic" că "român" şi "creştin" au fost mereu şi peste tot sinonime în aria lingvistică românească.

Există astfel, în ciuda detractorilor care confundă presupusa "tăcere a izvoarelor" cu presupusa absenţă a românilor din aria lingvistică românească, nu doar surse scrise, ci şi confirmarea istorică cea mai strălucită a tradiţiei celor zece "Mari Vlăhii" sau "ţări" sud-dunărene. De fapt au fost mult mai multe astfel de mari "ţări" româneşti, din care una, cea din Târnova, avea să devină Imperiul Vlah şi Bulgar al Asăneştilor, important mai ales spre 1200 sub ţarul român Ioniţă Caloianul. Salvatorul Ţarigradului, după dezastrul imixtiunii papale în destinele bizantine prin cruciada deturnată, a patra (1202-1204), era de altfel deplin conştient de rostul lui în destinul întregii romanităţi, cum reiese din corespondenţa sa intensă cu papii timpului.

Limba românilor medievali, ca şi etnogeneza modernă a românilor, sunt astfel în mod tainic legate, cum afirma Vasile Pârvan, de creştinarea lor de la origine în dreapta credinţă. Dar cum se explică istoric "taina" lui Pârvan?

Un însemnat document bizantin, Miracula Sancti Demetrii, identifică un transfer transdanubian important de prizonieri creştini, spre Panonia romană devenită Barbaricum, proces repetat fără întrerupere la sfârşitul antichităţii. Desigur, Dacia a fost un loc însemnat de concentrare, mărturie şi intensă activitate a creştinilor din întreg Imperiul roman în perioada marilor represiuni. După retragerea la sud de Dunăre a unei părţi apoi a tuturor trupelor şi întregii administraţii imperiale, în Dacia transdanubiană au găsit refugiu o mulţime de episcopi persecutaţi, mai alse în represiunile lui Decius şi ale lui Diocleţian. Trimişi la cazne în mine, sau la ocnele de sare, în care s-au găsit peste tot altare paleo-creştine, aceştia au mărturisit întru credinţă. Necropole, obiecte şi alte urme paleo-creştine foarte vechi atestă şi confirmă tradiţia împletirii creştinismului originar şi a naşterii neamului românesc. Astfel, chiar înainte de edictul împăratului dac Galeriu (eliberând, de la 311, religia creştină în întregul Imperiu), aceasta fiind confirmată apoi de Constantin cel Mare la Mediolanum (Milano) în 313, formarea daco-românilor a decurs într-o identitate triplă:

Politic, ei erau cetăţeni romani (civis romanus sum). Religios ei erau de la început în res publica christiana. Etnic, ei erau un popor unitar, numeros şi foarte vechi. Identitatea lingvistică a daco-românilor, culmea romanităţii orientale, unul din cei patru mari piloni ai latinităţii, alături de iberi, italici şi galici (pe care goţii i-au numit strict identic, anume Walasch), decurge din toate acestea trei identităţi ale originii.

Coduri internaţionale SIL şi ISO 639-x

Cea mai curentă atribuire a codurilor etnologice de două sau trei litere pentru limba română nu este ro (ISO 639-1), şi nici rum (ISO 639-2/B), ci (conform ISO 639-2/T) ron. Desigur, chiar codurile acestea recunoscute drept standard mondial, ideintifică limba moldovenească cu limba română.

Autori

Constantin Noica a elaborat o sinteză vastă şi adâncă a limbii române ca limbaj al filozofiei, pornind de la Rostirea filozofică românească. Iată câteva exemple de autori:

Harta ariei lingvistice a limbii române

Pe această pagină, sus, se află această arie, cu date din domeniul public. O versiune mai "citeaţă" se află la Arhiva Wiki pentru poze mai mari de 200 K!

Vezi şi

Legături externe