Ислам

Де ла Википедия ын лимба молдовеняскэ

Исламул есте о релиӂие аврахамикэ, монотеистэ, фондатэ ын секолул 7 ши базатэ пе текстул релиӂиос куноскут суб нумеле де Кураан.

Крединце

Крединчиоший Исламизмулуй, куноскуць ка мусулмань, консидерэ кэ думнезеу (Аллах) а ревелат ын мод директ кувынтул сэу кэтре оменире прин Мухаммад (чирка 570 - 632) ши алць профець, принтре каре се афлэ Адам, Аврахам, Моисе, ши Исус. Мусулманий консидерэ кэ принчипала ынреӂистраре скрисэ а ревелацией кэтре оменире есте Кураанул, пе каре ыл консидерэ перфект, репрезентынд ревелация финалэ а луй Думнезеу. Мусулманий кред кэ пэрць алеБиблией крештин ши але Торах ау фост пьердуте, интерпретате грешит сау дисторсионате де крединчиошь. Дин ачастэ перспективэ кураанул есте вэзут ка о коректурэ адусэ карцилор сфинте иудаиче ши крештине.

Мусулманий сусцин кэ Исламул концине ын есенцэ ачеяшь крединцэ ка а тутурор месаӂерилор тримишь де Думнезеу оменирий де ла Адам, Корнул кодификынд ревелация финалэ а луй Думнезеу. Ынвэцэтура исламикэ веде юдайзмул ши крештинистмул ка деривынд дин ынвэцэтуриле унора дин ачешть профець - ын спечиал Аврахам - ши рекуноаште рэдэчиниле лор аврахамиче , ын тимп че Коранул ый нумеште Оамень ай Кэрций. Исламул аре трей рамурь принчипале де крединцэ, базате ын спечиал пе дезакордул историк привинд сукчесиуня ауторицэций дупэ моартя луй Мухаммад; ачестя сунт куноскуте ка Исламизм Суннит, Шийт ши Харижите.

Baza credinţei islamice se găseşte în shahādatān ("două mărturii"): lā ilāhā illā-llāhu; muhammadur-rasūlu-llāhi — "Nu există alt dumnezeu în afară de Dumnezeu; Muhammad este mesagerul lui Dumnezeu". Pentru a deveni musulman, o persoană trebuie să recite şi să creadă aceste cuvinte. Sunniţii privesc această formulă ca pe unul din cei cinci stâlpi ai Islamului.

Шасе артиколе але крединцей

Există şase credinţe elementare împărtăşite de toţi musulmanii:

  1. Credinţa în Dumnezeu, singurul demn de veneraţie.
  2. Credinţa în toţi profeţii şi mesagerii (trimişi de Dumnezeu).
  3. Credinţa în cărţile trimise de Dumnezeu.
  4. Credinţa în îngeri.
  5. Credinţa în Зиуа Жудекэций (Qiyamah) şi în înviere.
  6. Credinţa în destin (Qadaa şi Qadar în arabă). (Aceasta nu inseamnă că un om este predeterminat în acţiuni sau să trăiască o anumită viaţă. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.)

Crezul musulman (traducere aproximativă):

"Cred în Dumnezeu; şi în Îngerii Săi; şi în Scripturile Sale; şi în Mesagerii Săi; şi în Ziua de Apoi; şi în Soartă, că Binele şi Raul sunt de la Dumnezeu, şi în Înviere după moarte. Declar că nu există nimic demn de veneraţie în afară de Dumnezeu; şi declar că Muhammad este Mesagerul Său."

Думнезеу

Conceptul fundamental în islamism este unicitatea lui Dumnezeu (tawhid). Acest monoteism este absolut, nu relativ sau pluralistic în orice sens al cuvântului.

În arabă, Dumnezeu se numeşte Allah, o formă a al-ilah, sau "unicul dumnezeu". Allāh se traduce deci prin "Dumnezeu". Utilizarea implicită a articolului hotărât în Allah indică unitatea divină. În ciuda numelui diferit dat lui Dumnezeu, musulmanii consideră că Dumnezeul la care se închină este acelaşi cu Dumnezeul iudeo-creştin. Totuşi, Musulmanii resping teologia creştină privind unicitatea lui Dumnezeu (doctrina Treimii care îl priveşte pe Iisus ca pe Fiul lui Dumnezeu), văzând aici o formă de politeism.

Nu există nici o imagine vizuală sau reprezentare a lui Dumnezeu deoarece o astfel de imagine artistică ar duce la idolatrie, care este interzisă. Mai mult, mulţi musulmani cred că Dumnezeu este lipsit de corp, făcând imposibilă reprezentarea bi- sau tri-dimensională. Musulmanii preferă să-l descrie pe Dumnezeu prin numeroasele atribute divine menţionate în Coran, şi de asemenea prin Cele 99 de nume ale lui Allah.

Convingerile Islamului

Există două secte principale în islamism: Sunni şi Shi'a. Convingerile fundamentale ale islamiştilor sunniţi sunt cunoscute ca cei Cinci Stâlpi ai Islamului, în timp ce islamiştii shi'iţi au o terminologie diferită, cuprinzând cinci convingeri de bază ("Rădăcinile Religiei") şi zece practici de bază ("Ramurile Religiei"). Toţi musulmanii sunt de acord cu următoarele afirmaţii, pe care sunniţii le numesc cei Cinci Stâlpi ai Islamului, iar shi'iţii le consideră două din Rădăcinile Religiei şi patru din Ramurile Religiei:

  • "Shahadah": Mărturisirea faptului că nu există nimeni demn de veneraţie în afară de Dumnezeu şi că Muhammad este mesagerul său.
  • "Salah": Stabilirea celor cinci rugăciuni zilnice (salah).
  • "Zakat": Caritatea (Zakaah), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ţinute mai mult de un an, cu puţine excepţii, pentru fiecare musulman a cărui avere depăşeşte nisab-ul, şi 10% sau 20% din producţia agricolă. Aceşti bani sau produse vor fi distribuite săracilor.
  • "Ramadhan": Postul de la răsărit până la apus în luna Ramadan (sawm).
  • "Hajj": Pelerinajul (Hajj) la Mecca în timpul lunii Dhul Hijjah, care este obligatoriu o dată în viaţă pentru cei care au posibilitatea să-l facă.

Toţi musulmanii sunt de acord cu incă două Rădăcini ale Religiei Shi'a:

  • Dreptatea lui Dumnezeu ('Adl).
  • Învierea (Me'ad).

şi patru din ceea ce shi'iţii numesc Ramuri ale Religiei:

  • Plăcerea lucrilor bune (Amr-bil-Ma'roof).
  • Interdicţia lucrurilor rele (Nahi-anil-Munkar).
  • Căutarea aprobării divine (Jihad).
  • Plata taxei pe profit (Khums).

în timp ce două ramuri şi o rădăcină sunt specifice Shi'a:

  • Credinţa în conducătorul (imam) Ali numit şi ghidat de Dumnezeu şi în unii din descendenţii săi (Imamah).
  • Iubirea pentru Ahl-ul-Bayt şi urmaşii lor (Tawalla).
  • Ura pentru inamicii Ahl-ul-Bayt (Tabarra).

Coranul

Coranul este cartea sfântă a Islamului. În original se numeşte قرآن şi înseamnă "recitare". Deşi este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tiparită. Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Tipărirea în masă a Coranului în arabă şi traducerea în alte limbi sunt considerate facilităţi moderne.

Coranul a fost revelat, conform credinţelor musulmane, profetului Muhammad de către Arhanghelul Gavriil în numeroase ocazii între anii 610 şi moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelaţiile, însoţitorii lui le-au notat pe pergamente, pietre şi în alte locuri, astfel încât întreg Coranul a fost scris în timpul vieţii Profetului Muhammad.

Musulmanii mai cred că în zilele noastre Coranul este identic cu cel revelat profetului Muhammad şi prin el însoţitorilor lui, care i-au memorat cuvintele. Cărturarii consideră că versiunea Coranului folosită astăzi a fost întocmită în scris de al treilea Calif, Uthman ibn Affan, între anii 650 şi 656. El a trimis copii ale versiunii sale în toate provinciile noului Imperiu, şi a stabilit că toate copiile inexacte să fie distruse. Cu toate acestea, unii sceptici se îndoiesc de tradiţiile orale pe care se bazează povestea şi vor spune doar că primul Coran a fost întocmit înainte de 750.

Există numeroase alte tradiţii, şi multe teorii academice contradictorii, privind provenienţa versetelor asamblate în Coran. Cei mai mulţi musulmani acceptă varianta conform căreia Abu Bakr, primul calif, i-a ordonat lui Zayd ibn Thabit să strângă şi să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma scrisă sau orală. Colecţia lui Zayd, păstrată de văduva lui Muhammad Hafsa bint Umar, a fost folosită de Uthman şi stă la baza Coranului din zilele noastre.

Versiunea lui Uthman organizează revelaţiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului şi cele mai scurte la sfârşit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiştii au încercat să aşeze capitolele în ordine cronologică, şi printre musulmani există un consens privind impărţirea capitolelor în cele revelate la Mecca şi cele revelate la Medina. Unele capitole (de exemplu sura Igra) au fost revelate în mai multe părţi, în momente diferite.

Deoarece Coranul a fost prima lucrare scrisă (la o dată nesigură) în formele Hijazi, Mashq, Ma'il şi Kufic ale limbii arabe, care cuprind doar consoanele şi nu notează vocalele, şi deoarece existau tradiţii diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la Islam, exista o neînţelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani dupa Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor şi citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate şapte variante canonice de citire a Coranului, diferenţele dintre acestea fiind considerate minore şi nu afectează înţelesul textului.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul Al-Azhar din 1923, pregătit de o echipă de la universitatea din Cairo.

Coranul timpuriu a devenit centrul devotamentului musulman şi până la urmă subiectul controverselor teologice. În secolul 8, Mu'tazili au susţinut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenţii lor, din diferite şcoli, au pretins eternitatea şi perfecţiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Muhammad. Teologia Ashari (care a devenit predominantă) susţine eternitatea Coranului şi faptul că el nu a fost creat. Totuşi, mişcările liberale moderne în cadrul Islamului se apropie de poziţia Mu'tazili.

Cei mai multi musulmani privesc Coranul cu veneraţie, înfăşurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt şi spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obişnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este considerat un ghid infailibil pentru pietate personală şi viaţă în comunitate, şi complet adevărat din punct de vedere istoric şi ştiinţific.

De la începuturile credinţei, cei mai multi Musulmani au crezut în perfecţiunea Coranului doar dacă este redat în limba arabă. Traducerile sunt un rezultat al efortului şi eşecului uman, precum şi lipsite de poezia inspirată aflată în Coran. Traducerile sunt deci doar comentarii ale Coranului, nu reprezintă Coranul însuşi.

Profeţi

Coranul prezintă modul în care Dumnezeu creează două clase de servitori umani: mesageri (rasul în arabă), şi profeţi (nabi în arabă şi ebraică). În general, mesagerii sunt categoria superioară, dar musulmanii consideră toţi profeţii şi mesagerii egali. Se spune că toti profeţii au vorbit cu divinitatea; doar cei care au primit o revelaţie majoră sunt numiţi mesageri.

Mesageri importanţi sunt consideraţi Adam, Noe, Avraam, Moise (Musa), Iisus (Isa) şi Muhammad, toţi făcând parte dintr-o succesiune de oameni conduşi de Dumnezeu. Islamul cere credincioşilor să accepte cea mai mare parte a profeţilor iudeo-creştini, fără să facă distincţii. În Coran sunt menţionaţi 25 de profeţi.

Musulmanii tradiţionalişti îl consideră pe Muhammad ca 'Ultimul Mesager' sau 'Sigiliul Profeţilor'. Cu toate acestea, au existat secte ale căror lideri s-au proclamat succesori ai lui Muhammad, perfecţionând si extinzând Islamul, sau ale căror membri au făcut astfel de afirmaţii despre liderii lor. Cu toate acestea, cei mai mulţi musulmani nu sunt afectaţi de aceste convingeri si privesc aceste grupuri ca deviante.

Eschatologia islamică

Eschatologia Islamică se ocupă de Qiyamah (Sfârşitul Lumii) şi judecata finală a umanităţii. Ca şi creştinismul şi unele secte iudaice, islamismul predică învierea trupească a morţilor, finalizarea unui plan divin al creaţiei, şi nemurirea sufletului uman; cei drepţi vor fi răsplătiţi cu plăcerile Jannah (Paradisul), în timp ce restul vor fi pedepsiţi în Jahannam (Iad, din ebraicul ge-hinnom sau "valea Hinnom"; reprezentat ca Gehenna). O parte importantă a Coranului se ocupă cu aceste convingeri.

Alte credinţe

Alte credinţe includ Îngerii, Djinii (specie de fiinţe alcătuite din foc), si existenţa magiei (practicarea este strict interzisă).

Organizare

Autoritate religioasă

Nu există o autoritate oficială care să decidă dacă o persoană este acceptată sau eliminată din comunitatea de credincioşi, cunoscută ca Ummah ("familie" sau "naţiune"). Islamul este deschis pentru oricine, indiferent de rasă, vârstă, gen sau credinţe anterioare. Nu este nevoie decât de credinţă în valorile centrale ale Islamului. Această condiţie se satisface recitând shahada, declaraţia de credinţă în Islam, fără de care o persoană nu poate deveni musulman.

Legea islamică

Sharia este legea Islamică, păstrată. Coranul este sursa principală a legii; a doua este Sunnah (practicile Profetului, povestite prin intâmplări din viaţa lui). Sunnah nu este un text ca şi Coranul, dar este extras din analiza textelor Hadith ("raport" in limba arabă), care conţin relatări ale cuvântărilor Profetului si acţiuni ale însoţitorilor săi pe care le-a aprobat.

Legea islamică acoperă toate aspectele vieţii, de la guvernare si relaţii externe până la viaţa de zi cu zi. Legea islamică la nivel de guvernare si justiţie socială se aplică doar acolo unde guvernul este Islamic.

In credinţa islamică, Sharia este revelată divin. Este înteleasă ca protejând cinci lucruri: credinţa, viaţa, cunoaşterea, moştenirea si averea. Cu toate acestea, nu este un sistem rigid de legi. Există şcoli diferite şi mişcări în cadrul Islamului care permit flexibilitate. Mai mult, Islamul este o religie foarte diversă pe măsură ce multe culturi l-au adoptat.

Apostazie şi blasfemie

Comunităţile islamice, ca şi cele creştine si iudaice, exclud deseori credincioşi care au comis apostazie sau blasfemie.

In teologia clasică Islamică, conversia de la Islam la altă religie este interzisă şi pedepsită cu moartea. Apostazia este lipsa de loialitate către Islam de către oricine a profesat credinţa islamică. Blasfemia este lipsa de respect pentru principiile esenţiale ale Islamului. Nu există o distincţie clară între aceste concepte, mulţi credincioşi considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.

În perioada imperiului Islamic, apostazia era considerată trădare, si era tratată ca ofensă capitală; pedepse cu moartea erau executate sub autoritatea califului. In zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea in Arabia Saudită, Qatar, Yemen, Iran, Sudan, Pakistan şi Mauritania. Blasfemia este de asemenea pedepsită în multe din aceste ţări.

În cele mai multe ţări, aceste legi sunt invocate doar sporadic si selectiv; condamnările sunt anulate la nivele superioare, sau daca nu sunt anulate, condamnaţii pot fi lăsaţi să plece din ţară. Unele ţări, mai ales Iran sub Republica Islamică, Afghanistan sub Talibani si Sudan au aplicat legea fără compromisuri. În fiecare din aceste ţări regimurile islamiste au executat şi închis sute de mii de oameni consideraţi ca săvârşind apostazie sau blasfemie.

Alte pedepse indicate de Sharia (în funcţie de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietăţii şi drepturilor de moştenitor sau alte sancţiuni.

Şi aici ca şi in alte părţi ale Islamului, specialiştii nu sunt de acord în privinţa aplicării principiilor fundamentale, cu unele persoane care susţin pedepsele şi altele care incearca să minimizeze impactul acestor probleme.

Calendarul islamic

Datele islamice au originea in Hijra, plecarea de la Mecca spre Medina. Acela a fost anul 1, AH (Anno Hegira) - care corespunde anului 622 AD. Este un calendar lunar, dar diferă de alte asemenea calendare (de exemplu calendarul Celtic) prin aceea că este sincronizat doar cu ciclurile lunii, nu şi cu anul solar, rezultând ani de 354 sau 355 de zile. Aceasta problemă datează de la Muhammad deoarece introducerea de luni suplimentare a dus la lupte politice pentru putere. Din această cauză datele islamice nu pot fi convertite in date creştine prin simpla adăugare a 622 de ani. Zilele sfinte islamice cad în date fixe ale calendarului lunar, ceea ce înseamna că apar în anotimpuri diferite in fiecare an.

Şcoli (ramuri)

Există câteva diviziuni religioase islamice, fiecare având diferenţe teologice şi legale semnificative faţă de celelalte. Principalele ramuri sunt Sunni şi Shi'a, Sufismul fiind considerat o inflexiune mistică fie a islamismului Sunni fie Shi'a.

Secta Sunni a Islamului este cea mai mare (80-85% din musulmani sunt Sunni). Sunniţii recunosc patru tradiţii legale: Maliki, Shafi'i, Hanafi, and Hanbali. Toate patru acceptă validitatea celorlalte si musulmanii acceptă pe oricare din ele pe care le consideră valide in conformitate cu propriile idei. Exista si traditii teologice sau filozofice (kalam).

Musulmanii Shi'a diferă de Sunni prin respingerea autorităţii primilor trei califi. Ei respectă alte tradiţii si au propriile tradiţii legale. Shi'a cuprinde o şcoala de gândire majoră cunoscută ca Ithna Ashariyya si mai multe şcoli de gândire mici. Cei mai mulţi Shi'a trăiesc in Iran, Iraq si Liban.

Sunni şi Shi'a s-au confruntat în repetate rânduri. Unii sunniţi consideră că shi'iţii sunt eretici in timp ce alţi sunniţi îi recunosc pe shi'iţi ca musulmani.

O altă sectă care datează din zilele de început ale Islamului este Kharijite. Singura ramură supravieţuitoare a Kharijite este Ibadhi. Cei mai mulţi musulmani Ibadhi trăiesc in Oman.

Wahhabi este un grup mai recent. Ei preferă să fie numiţi Ikhwan, sau Brethren, sau uneori Salafi. Wahhabism este o mişcare iniţiată de Muhammad ibn Abd al Wahhab în secolul 18 pe teritoriul Arabiei Saudite de azi. Ei se consideră sunniţi şi urmează tradiţia legală Hanbali. Cu toate acestea, unii îi privesc pe ceilalţi sunniţi ca eretici. Sunt recunoscuţi ca religie oficială a Arabiei Saudite şi au avut o influenţă importantă in lumea islamică din cauza controlului saudit al oraşelor sfinte Mecca si Medina, şi din cauza finanţării saudite pentru şcoli si moschei din alte ţări.

O altă tendinţă în Islamul contemporan este Islamul progresiv, liberal sau secular. Aceştia poartă numele de Ijtihadişti. Pot fi fie sunniţi sau shi'iţi, şi în general sunt în favoarea dezvoltării interpretărilor personale ale Coranului si Hadith.

Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite, urmează invăţăturile lui Rashad Khalifa şi se numesc "Supuşii". Ei resping hadith şi fiqh, şi spun că se ghidează doar după Coran. Există un grup şi mai mic de musulmani care pretind că reprezintă invăţăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din Supuşi. Cei mai mulţi musulmani din sectele Sunni şi Shi'a consideră acest grup ca eretic.

Sufism este o practică spirituala urmată şi de Sunni şi de Shi'a. Sufis consideră că respectarea legii islamice este următorul pas spre supunerea perfectă; ei se concentrează pe aspectele interne ale Islamului, cum ar fi perfecţionarea credinţei si lupta cu ego-ul.

Cele mai multe ordine Sufi, sau tariqa, pot fi clasificate ca Sunni sau Shi'a. Există şi grupuri sau secte foarte mari care nu sunt categorizate cu uşurinţă ca Sunni sau Shi'a, cum ar fi Bektashi. Sufi sunt găsiţi în toată lumea islamică, din Senegal până în Indonezia.

Легэтурь екстерне