|
Unificarea Germaniei într-un stat național integrat politic și administrativ a avut loc oficial la 18 ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe regele Wilhelm al Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în urma capitulării Franței după Războiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase, lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un moment din procesul continuu de unificare.
Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană fusese dizolvat neoficial în 1806 după abdicarea împăratului Francisc al II-lea în timpul războaielor napoleoniene. În ciuda problemelor legale, administrative și politice cauzate prin destrămarea Imperiului romano-german, popoarele regiunilor germanofone ale vechiului imperiu aveau o tradiție legală, lingvistică și culturală comună și au trăit experiențe similare în timpul Războaielor Revoluționare și Napoleoniene Franceze. Liberalismul european a oferit o bază intelectuală pentru unificare prin contestarea modelelor dinastice și absolutiste de organizare socială și politică; manifestarea sa în regiunile germane a pus accent pe importanța tradițiilor, educației și a unității lingvistice a popoarelor dintr-o zonă geografică. Din punct de vedere economic, înființarea Zollverein-ului (uniune vamală) prusac în 1818 și expansiunea sa spre includerea altor state din Confederația Germană a redus competiția dintre state și din cadrul statelor. Apariția noilor mijloace de transport a facilitat afacerile și turismul, ducând la noi contacte și uneori și la conflicte între germanofonii din toată Europa Centrală.
Modelul sferelor de influență creat de Congresul de la Viena din 1814–1815 după Războaiele Napoleoniene a stabilit dominația austriacă în Europa Centrală. Totuși, negociatorii de la Viena nu au ținut cont de forța crescândă a Prusiei în rândul statelor germane, neprevăzând că Prusia avea să conteste supremația Austriei printre acestea. Acest dualism german a prezentat două soluții la problema unificării: așa-numita Kleindeutsche Lösung, soluția Germania Mică (Germania fără Austria), sau Großdeutsche Lösung, soluția Germania Mare (Germania împreună cu Austria).
Istoricii nu au căzut încă de acord dacă Otto von Bismarck, prim-ministrul Prusiei, avea un plan de expansiune a Confederației Germane de Nord din 1866 spre a include și restul de state germane într-un imperiu, sau dacă el doar căuta să extindă puterea Regatului Prusiei. Pe lângă forța Realpolitik (politicii realiste, „pragmatice”) practicată de Bismarck, și alți factori au determinat mai multe protostate moderne să-și reorganizeze relațiile politice, economice, militare și diplomatice în secolul al XIX-lea. Reacțiile împotriva iredentismului danez și a naționalismului francez au furnizat puncte focale ale unității germanilor. Succesele militare în trei războaie regionale au generat entuziasm și mândrie, pe care politicienii le-au exploatat pentru a promova unificarea. Această experiență a fost ecoul realizărilor comune din timpul Războaielor Napoleoniene, în deosebi al Războiului de Eliberare din 1813–1814. Creând o Germanie fără Austria, unificarea politică și administrativă din 1871 a rezolvat cel puțin temporar problema dualismului.
|
.jpg)
