|
Tulburarea hiperactivă cu deficit de atenție (ADHD) este o tulburare mintală de tip neurologic. Se caracterizează prin dificultăți în a fi atent, activitate excesivă și moduri de comportament fără a se ține cont de consecințe care nu sunt specifice vârstei. Sunt de asemenea probleme cu reglarea emoțiilor. Simptomele apar înainte ca persoana să împlinească doisprezece ani, sunt prezente mai mult de șase luni și cauzează probleme în cel puțin două medii (precum școala, casa sau activitățile recreaționale). În cazul copiilor, problemele legate de atenție pot avea ca rezultat slabe performanțe școlare. În plus, există o asociere între ADHD, pe de o parte, și alte tulburări mintale și abuzul de substanțe. Deși cauzează probleme, mai ales în societatea modernă, mulți oameni cu ADHD pot să aibă atenție constantă când e vorba de sarcini pe care le consideră interesante sau profitabile (fenomenul hiperfocus).
Deși este cea mai studiată și diagnosticată tulburare mintală în rândul copiilor și adolescenților, cauza exactă este necunoscută în majoritatea cazurilor. Afectează în jur de 5-7% din copii dacă sunt diagnosticați potrivit criteriului DSM-IV și 1–2% dacă sunt diagnosticați potrivit criteriului ICD-10. În 2015 s-a estimat că afectează în jur de 51.1 milioane la nivel global. Ratele sunt asemănătoare de la o țară la alta și depind în special de modul de diagnosticare. Numărul băieților diagnosticați cu ADHD este de aproximativ două ori mai mare decât al fetelor, deși tulburarea este adesea trecută cu vederea când e vorba de fete întrucât simptomele lor diferă de cele ale băieților. În jur de 30–50% din populația diagnosticată în copilărie continuă să aibă simptome la maturitate și între 2–5% din adulți se află în această condiție. La adulți, poate avea loc mai degrabă o agitație interioară mai degrabă decât hiperactivitate. Ei dezvoltă adesea abilități de a face față situației care aplanează o parte sau toate problemele legate de tulburare. Condiția poate fi dificil de deosebit de alte condiții, precum și de distins de niveluri înalte de activitate care fac parte din gama de comportamente normative.
Recomandările de management ale ADHD-ului variază de la țară la țară și de obicei implică o combinație între consiliere, schimbări ale stilului de viață și medicație. Instrucțiunile britanice doar recomandă medicație ca tratament de primă linie pentru copiii cu simptome severe și medicație pentru cei cu simptome moderate care refuză sau eșuează să evolueze prin consiliere, deși pentru adulți medicația este tratament de primă linie. Îndrumările canadiene și americane recomandă ca medicația și terapia comportamentală să fie folosite împreună ca terapie de primă linie, cu excepția copiilor de vârstă preșcolară. Terapia prin medicație stimulatoare nu este recomandată ca terapie de primă linie pentru copiii de vârstă preșcolară în ambele tipuri de instrucțiuni. Tratamentul cu stimulanți este eficient doar pentru cel puțin 14 luni; în orice caz, efectul lor pe termen lung este neclar și sunt potențiale efecte adverse serioase. În România, medicația disponibilă include stimulante și non-stimulante care pot fi prescrise de la vârsta de 6 ani. Întotdeauna când este posibil, se recomandă asocierea cu psihoterapia.
Literatura medicală a descris simptome similare celor ale ale ADHD începând cu secolul 18. ADHD, diagnosticarea și tratamentul său au fost considerate controversate începând cu anii 1970. Controversele au implicat clinicieni, profesori, factori de decizie politică, părinți și mass-media. Printre subiecte sunt cauzele ADHD-ului și folosirea de medicație stimulativă în tratament. Cei mai mulți furnizori de servicii medicale acceptă ADHD ca o tulburare autentică printre copii și adulți, iar dezbaterea din comunitatea științifică se concentrează în principal pe cum este diagnosticată și tratată. Condiția a fost cunoscută oficial ca tulburare de deficit de atenție (ADD) din 1980 până în 1987, pe când înainte de aceasta a fost cunoscută ca reacție hiperkinetică a copilăriei.
|
